Etichete

, , ,

Versurile unei melodii hip hop spun că * Unde se termină visele moartea respiră …* Aşa şă fie oare ?

Culmea nu ?

Că ajungem la maturitate şi ne dorim să nu uităm copilul din noi, ne dorim să avem pe chip acelaşi zâmbet inocent, aceaşi viaţă fără griji în care eram prea bucuroşi să ne gândim ce e fericirea şi dacă aceasta există cu adevărat. Tot acum, la maturitate mai gândim că bagajele prea grele trebuiesc lăsate în urmă, că nu are rost să ne îngreunăm călătoria .

Ce vină au ele ? Acele bagaje inutile uitate în sala de aşteptare, acele bagaje pentru care copilăria se transformă în ceva prea matur , prea bătrân , prea trist.Când noi vrem o întoarcere în trecut , ei , nici unul ,nu vor să vorbească drepre trecut dacă au reuşit să-l depăşească. Dar sunt puţini cei care trec cu brio acest test al realităţii crude.

În formarea copilului adult, el trebuie să simtă că face parte dintr-o lume, că părerea lui contează, că este important pentru cineva.

Dar când toate acestea lipsesc

…când sunt părăsiţi , abuzaţi şi uitaţi de familiile lor şi de societatea în care s-au născut …

…când n-au cui să spună mamă şi tată , când n-au nici măcar un pat al lor , când cerşesc muţeste afecţiune de nicăieri şi de oriunde …

…când nimeni nu-i felicită atunci când mai aşează un anişor în buchetul vieţii lor …

…când paşii îi poartă aiurea spre nicăieri la mila oamenilor de bine …

Visul hitlerist a lui Ceauşescu * Omul nou născut la comandă s-a lovit de imposibilitatea românilor de a-şi hrăni copiii.  Normal că nu suntem singura ţară care avem o astfel de problemă, dar poate suntem singura care închidem ochii la ce e în jur , singura care ne batem joc de viaţă.

Sunt copiii care se nasc cu diferite handicapuri motorii, neurologice sau cu diferite alte afecţiuni. Pentru aceştia şansa unui cămin oferit de adopţie sunt nule. Nu sunt doriţi pentru că nu sunt suficient de adoptabili. Mai sunt situaţii în cazul acestora când şi şansa la viaţă atârnă de un fir de aţa. Există situaţii ale unor copiii nedoriţi care se nasc cu probleme , la care se mai adaugă una , unii necesită intervenţii chirurgicale urgente pentru care trebuie să semneze un tutore. Aici se lovesc de sistemul birocratic care face ca o simplă iscălitură să fie şansa lor la viaţă. Pentru ei timpul e definit ca diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Cei care trec şi de asta ajung în centre de plasament şi instituţii în care se lovesc de un alt zid al nepăsării , a ignoranţei. Nu puţini fac aici cunoştinţă cu violenţa domestică şi abuzul fizic, nu puţini învaţă aici să înghită lacrimi şi suspine.

 

Paradoxal pentru unii viaţa de pe stradă este mai bună decât cea de care au avut parte în familie sau în instituţii, strada devine pentru ei o soluţie nu o problemă.

Mulţi apelează la consumul de alcool şi al altor droguri  tocmai pentru a reduce durerile provocate foame, frig, lipsuri, pentru a dobândi curajul de a înfrunta problemele străzii, pentru a diminua durerea şi a echilibra frustrările zilnice şi lipsa de speranţă.

O parte din ei ajung hrană pentru pedofili , o altă parte ajung să îşi vândă zilnic munca fiind ademeniţi cu o supă caldă. Bucuriile lor sunt simple , castornul de fasole , o perna moale şi poate o baie caldă, cei care au parte şi de haine noi se pot considera norocoşi.

Toate par a fi * familia perfectă * care le dă de mâncare şi le oferă un loc de dormit. O famile care nu se întreabă daca merg la şcoală sau nu , care nu îşi face probleme când sunt bolnavi şi la care nu-i pasă unde vor fi ei peste un an sau doi.

În lumea lor, în care au pierdut de mult contactul cu o copilarie decentă, au învăţat să nu îşi facă speranţe şi nici iluzii, pentru că una dintre cele mai dure lecţii pe care le-au învăţat în lumea lor , este că visele devin realitate dacă sunt udate cu bani.

Se spune că răul se taie de la rădăcină , în cazul ăsta se vede rădăcina ,care tine ochii închişi la problemele grave ale societăţii , nici nu e de mirare când ei  susţin că sunt ai nimănui.

P.S. De ce am scris ? Aveam 17 ani , era primăvară , am mers cu părinţii şi cu fraţii mei să stăm câteva zile la munte. Pe vremea aia eu şi mascotele mele de pluş eram de nedespărţit . În una din dimineţi m-au trezit hohotele de râs ale unor copiii. Iniţial m-a deranjat zgomotul dar după ce am ieşit afară m-am simţit ca o educatoare , am stat în iarbă şi le-am zis poveşti, i-am învăţat să joace şotron , ne-am dat pe topogan , am cules flori , am dansat , ne-am jucat *iepuraşu-n iarbă …şi căte şi mai câte că a fost o zi lungă şi frumoasă. La sfârşitul zilei le-am făcut cadou toate mascotele mele de pluş şi la despărţire am auzit de nenumărate ori aceaşi întrebare * Vrei să fii mama mea ?  A fost o zi minunată care mi-a fost dăruită de copiii nimănui , o zi care mi-a dat o lecţie de viaţă

Anunțuri