Mă iubeşte ? Nu mă iubeşte ? …..Eu un joc copilaresc din adolescenţă care ne însoţeşte în viaţa de zi cu zi fără să ne dăm seama , şi nu mă refer aici la iubire ci la teama de a face , de a arăta , de a spune , de a purta …toate de frica judecăţii celor din jur. Multă lume discută de acel Eu interior care ne dictează sensul , scopul şi ritmul de mers în viaţă , dar puţini sunt aceia care dau frâu liber acelui Eu interior. Eu personal mă consider o persoană liberă , nu îmi îngrădesc acel Eu interior de teama de a nu fi judecată de cei din jur , dar şi aşa am uneori impresia că acel Eu nu este chiar liber ci doar sunt cu o lesă mai lungă.

Să mă explic altfel …

Dacă am o idee pe care eu o consider salvatoare în cazul în care întâmpin o problemă profesională nu evit să o expun de teamă că o cineva o să zică că mă cred deşteaptă fară rost , că ceea ce zic eu nu se poate. Atât timp cât am gândit ideea am şi argumente pe care le aduc. 

Dacă îmi place să gust aroma ploilor de vară şi am parte de una , două , trei …zece, nu opresc simţul şi dorinţa de a sta cu faţa spre cer şi de a lasa picurii să-mi mîngâie obrajii , nu ratez aşa ceva de frica gândurilor sau a impresiei lasate celor din jur , pur şi simplu nu îmi pasă decât să fac ceea ce simt.

Dacă îmi place să port haine decoltate ,  nu îmi pasă de parerea femeilor din jur , nu îmi pasă că în mintea lor este …Uite şi la asta că imediat îi ies sânii afară , chiar nu mă încălzeşte părerea lor , dar nici gândul sau impresia bărbaţilor.

Acum vine partea cu lesa ….

În momentul în care şeful meu de exemplu vine cu o idee tâmpită pe care spune să o punem în practică chiar dacă un grup de oameni au agrumentat că nu este bine , clar nu am să-i zic …Dragă eşti un prost ! , nu o să pot zice asta atât timp cât am nevoie de acel loc de muncă , şi cred că din punctul ăsta de vedere aşa suntem toţi. 

Să fac , să nu fac ? Să zic , să nu zic ? Să îmbrac asta , să nu o îmbrac ? – poate nu e acum momentul , locul potrivit , cam în asta se transformă jocul iubirii din adolescenţă.  Ne temem să nu ne fie criticate ideile , cuvintele , gesturile , comportamentul , ne temem să nu fim atacaţi verbal pentru părerile noastre , dar şi o idee , gând , dorinţă  expuse la momentul nepotrivit , pot să te facă să te simti nesemnificativ , slab , călcat în picioare. În astfel de momente se crează un disconfort interior care sabotează orice acţiune şi face să dispară personalitate , amprenta acelui Eu interior. 

Strigăm sus şi tare că nu vrem să ne shimbăm , inevitabil o facem in decursul vieţii , ura , dragostea , greutăţile de care ne lovim , toate astea ne schimbă.

Un exemplu de schimbare care parcă e tras la tipar este când există acel simt al iubirii dintre el şi ea , şi el îşi doreşte sa petreacă cât mai mult timp cu ea , după care nu ştie cum să mai evadeze iar în cercul lui de prieteni şi la activităţile lui de dinainte. Ea nu vrea să se schimbe , nu vrea să-l schimbe pe el pentru că , zice ea , îl iubeşte aşa cum este , aşa cum la cunoscut , dar totuşi îi cere sa nu se îmbrace aşa azi că nu se potriveşte la tinută cu ea , sau că nu-i place acel tricou şi îl roagă să-l schimbe. DAR noi nu vrem să schimbăm pe nimeni , pur şi simplu o facem şi facem să dispară acea amprentă personală. 

Acum încep iar jocul ….Mă iubeşte ? Nu mă iubeşte ? 

Anunțuri